Se spune că Biserica Sf. Atanasie din Niculițel a fost construită inițial de către o familie înstărită, pe proprietatea acesteia. Apoi, cel mai probabil a devenit biserica satului, fiind și prima construită în localitate, în perioada bizantină. Edificiul realizat în secolul al XIV-lea se află în patrimoniul național și este singurul monument creștin medieval descoperit până acum în Dobrogea.
Potrivit legendei, Biserica Sf. Atanasie din Niculițel a fost îngropată în pământ
Legenda spune că Biserica Sf. Atanasie de la Niculițel ar fi fost acoperită cu pământ în fața invaziilor turcești, pentru a nu fi distrusă de musulmani. În sec. XIX ea a fost descoperită de un cioban pe care îl chema Niculiță, de la care își trage numele și satul.
”În hărțile vechi, localitatea Niculițel apare cu numele de Monastirea sau Mănăstiriște, până în sec. XIX. Specialiștii apreciază că a purtat această denumire, deoarece în zonă sunt multe lăcașuri de cult într-un teritoriu restrâns.
După sec. XIX, comuna a luat numele de Niculițel, care, potrivit legendei era al ciobanului Niculiță. Acesta a descoperit biserica în timp ce mergea pe un deal cu oile la păscut și, în timp ce se juca în pământ cu un cuțitaș a descoperit crucea de pe turla bisericii. Apoi, biserica a fost dezgropată și redată satului. În interior sunt păstrate și porțiuni din picturile vechi”, a declarat pentru Discover Dobrogea, Cornelia Odagiu, conservator 1A la Bazilica Niculițel.
Biserica Sf. Atanasie de la Niculițel, ”un templu roman prefăcut în biserică”
Între dealurile localității din județul Tulcea apare albă și suplă, Biserica Sf. Atanasie din Niculițel. Monumentul a fost descris de Ion Ionescu de la Brad în 1850 ca fiind ”un templu roman prefăcut în biserică”. Și aceasta, deoarece s-au folosit cărămizile romane recuperate de la monumentele antice din zonă, pentru amenajarea pavajului la interior și în elevația zidurilor.
Potrivit sondajelor arheologice începute în anul 1974, edificiul a cunoscut mai multe faze constructive și au existat două mari perioade de locuire a zonei, una aparținând epocii romane, iar cealaltă epocii feudale, acesteia din urmă fiindu-i atribuit și monumentul de cult.
Într-o primă fază, bisericuța a fost ridicată pe domeniul unui stăpânitor feudal local la începutul sec. al XIV-lea și avea dimensiuni mici (11,5 x 6,5m), un altar semicircular și un naos cu structură cruciformă.
Accesul dinspre exterior era prevăzut pe latura de nord, către reședința feudală. Din tencuiala pictată a monumentului s-au păstrat doar câteva fragmente.
Timp de 100 de ani, biserica și-a încetat existența, iar în primele decenii ale sec. al XV-lea a fost redată cultului și a intrat în folosința comunității și a fost extinsă de mai multe ori.
În Biserica Sf. Atanasie din Niculițel au fost păstrate, inițial, timp de doi ani, din 1971 până în 1973, moaștele celor 4 sfinți martiri descoperite la Bazilica Paleocreștină de la Niculițel, iar apoi au fost date Mânăstirii Cocoș.
Povestea Bisericii Sf. Atanasie o găsim în ultima carte a arheologului Victor Baumann, ”Vremuri de legendă”
Despre Biserica Sf. Atanasie din Niculițel scrie și arheologul Victor Baumann, în cartea sa ”Vremuri de legendă” o poveste pe care a aflat-o de la Țața Ileana, bunica soției dânsului, care descindea dintr-un neam vechi de gospodari, după Unirea Dobrogei cu Țara.
”- Se spune, începu bătrâna să povestească, pe vremea când turcii stăpâneau ținuturile dobrogene, locurile acestea, ale Niculițelului nostru, erau acoperite de păduri cu pajiști mari unde pășteau numeroase turme de oi. Cei mai mulți oieri români din principate care, toamna târziu treceau Dunărea la iernat. Unii dintre ei, mai ales mocanii ardeleni, se obișnuiseră să rămână mai tot anul în ținuturile nord-dobrogene pline de pajiști umede, datorită ploilor abundente și a numeroaselor bălți printre meandrele bătrânului fluviu, dar și a unui regim special care-i avantaja în lumea otomană. Turcii se bucurau de prezența oierilor și întrețineau relații bune cu ei, fiind interesați să trimită la Stanbul cât mai multă carne proaspătă de miel și de berbec, foarte apreciată de musulmani.
Aici, în ținuturile acestea, oierii se strânseseră într-o obște condusă de staroști, câte unul din zonele de unde veniseră. Unul dintre aceștia, pe numele său Niculai (Culai sau Niculiță), după cum îl strigau păstorii, își ținea turmele la pășunat în luminișurile dinspre dealurile sudice ale așezării noastre de azi, străpunse de un firicel de apă care se învolbura după ploile mari, nelipsite la sfârșitul primăverii.
După o astfel de ploaie, Niculiță, aflat pe un bot de deal de unde își controla turma, a observat că obiectul de care își agățase traista era din metal lucrat. Nu i-a fost greu să scoată din toiag șișul ascuțit și să înlăture pământul din jurul obiectului metalic. Și, mare i-a fost uimirea, când s-a trezit în fața Sfintei Cruci, apărută din pământ. A făcut strigare prin fecioru-su Trif, către păstorii din apropiere, iar aceștia către întreaga obște a oierilor din cazaua Isaccei.
S-au strâns seara la foc de tabără pe malul Dunării, iar Niculiță le-a făcut cunoscută minunea dumnezeiască din pădure. A doua zi dimineața, toți erau prezenți la locul cu pricina și, căzuți în genunchi, se închinau Domnului. Au hotărât să scoată Sfânta Cruce, ca să ridice pe acel loc un monument creștin. Câțiva, care aveau la ei custura, brișca și nelipsitul șiș au săpat pe lângă cruce, dar au văzut că aceasta se sprijinea pe un suport acoperit cu olane.
În seara aceea, la foc de tabără, oierii au hotărât să caute oameni dispuși să sape în jurul crucii. Oierii nu erau oameni săraci și au plătit lucrători cu suficienți arginți. Într-o lună de zile aceștia au scos la lumină o mândreață de biserică.
Știrea despre minunea de la poalele Dealului Mare, deal pe care se mai vedeau încă urmele unei vechi așezări s-a răspândit repede în tot ținutul dintre Dunăre și dealurile împădurite și, în câteva zile, pajiștea lui Niculiță se umpluse de oameni.
Veniseră și slujbași ai autorităților otomane de la Isaccea, unde se afla sediul cazalei, căci pădurea aparținea statului. Au văzut biserica ghiaurilor, apărută ca printr-un miracol din pământ, s-au înfricoșat și n-au intervenit, nu i-au oprit pe creștinii care veneau să vadă miracolul. S-au retras, dând voie acestora să facă ce vor dori, căci politica conciliantă a mărețului legiuitor, sultanul Suleiman, era cunoscută în întregul Imperiu și vai de cei care nu-i dădeau ascultare.
Toate erau bune și toți sărbătoreau minunea dumnezeiască, dar se ivise o mare problemă. Nu se putea intra în interiorul bisericii. Intrarea fusese zidită și tencuită, încât nici nu se mai observa locul unde se aflase. Nedorind să aducă stricăciuni zidurilor bisericii, oamenii lui Niculiță au apelat la preoții ortodocși din întregul ținut de la Gurile Dunării. Așa se face că a sosit și mitropolitul grec din raiaua Brăilei care, în fața soborului de preoți a declarat că în această minune a lui Dumnezeu, numai cu ajutorul și prin voința acestuia se va putea intra.
Au început slujbele și s-au înălțat rugăciuni, fiind prăznuiți la rând toți sfinții cunoscuți în cărțile sfinte. Pe la începutul lunii iulie, când era prăznuit Sfântul Cuvios Athanasie Atonitul s-a cutremurat pământul prăbușindu-se o porțiune din zidul lateral al bisericii, pe unde a țâșnit în sus, cu vuiet mare, un nor gros și negru ce s-a încolăcit șerpește de turla bisericii. Îndreptându-se apoi vijelios spre soare-răsare, a lovit cu putere dealul pietros care-i stătea în cale și a dispărut în măruntaiele acestuia.
Încremeniți de frică, abia a doua zi pe la prânz oamenii au îndrăznit să ajungă în locul cu pricina. Și, mare le-a fost uimirea, când au văzut un alt miracol. Din stânca arsă de lovitură curgea un izvor limpede ca lacrimile sătenilor și păstorilor care nu mai conteneau să aducă slavă Domnului Dumnezeu. În acel moment, oamenii s-au gândit că Domnul a creat izvorul prin jertfa unui zmeu și, ca atare, l-au numit ”Izvorul Zmeului”.
Mai târziu, fântâna de alături a căpătat numele de ”Fântâna Zmeului”. Oamenii au îndrăznit să folosească apa izvorului abia după sfințirea lui, când a fost târnosită și biserica cu hramul Sfântului Cuvios Athanasie Atonitul, de ziua căruia Casa Domnului s-a deschis credincioșilor.
Aceasta este povestea pe care am auzit-o, nepoate, de la bunica mea, poveste pe care niculițenii o transmit prin copii, din generație în generație.” scrie Victor Baumann în cartea sa ”Vremuri de legendă”.
Biserica Sf. Atanasie, singurul monument creștin medieval păstrat în Dobrogea
Biserica Sf. Atanasie din Niculițel este singurul monument creștin medieval păstrat până în zilele noastre pe pământul Dobrogei, afirmă arheologul Victor Baumann. El precizează că bisericuța Sfântul Atanasie, care a fost descoperită în pădure, era un miracol chiar și pentru străinii care călătoreau prin Imperiul Otoman, fiind menționată încă din sec. al XVI-lea de Georgi Dousae.
În memoriile sale de călătorie, acesta numește locul unde în secolul următor va fi localizată așezarea de la Niculițel, cu numele Monaster, adică Mănăstirea. Lucrările de restaurare din interiorul bisericii au scos la iveală, în 1975, sub pardoseală, mai multe morminte de înhumație, iar cu ocazia repictării interiorului, după 1990, au apărut fragmente de frescă din sec. al XVI-lea, pictate în stil bizantin.
Arheologul Victor Baumann spune că este puțin probabil ca edificiul să fi fost îngropat, total sau parțial. El precizează că este mai plauzibilă ipoteza conform căreia, o comunitate creștină în curs de formare în sec. al XVI-lea pe plaiurile niculițene a simțit nevoia unui lăcaș de închinăciune și de reculegere. Noii veniți au găsit în inima pădurii o biserică părăsită și ruinată, au refăcut-o, i-au pictat interiorul și au sfințit-o Sfântul Atanasie.
The post Biserica Sf. Atanasie de la Niculițel, singurul monument creștin medieval din Dobrogea appeared first on Descopera Dobrogea.