Despre minoritățile din Dobrogea se spune că reprezintă sarea și piperul acestei regiuni și, fără ele, zona nu ar mai avea același farmec. Oriunde te plimbi, te uimește amestecul de credințe, obiceiuri și graiuri. Despre acest mozaic de culturi și tradiții din Dobrogea a scris chiar și Regina Maria, care a umblat mult prin satele din regiune și le-a cunoscut oamenii.

Minoritățile din Dobrogea, o multitudine de nații cu numeroase tradiții și religii

Regina Maria a fost fascinată de ”țara ciudată a Dobrogei” și vorbea uluitor de frumos despre satele ei uscate, cu drumuri prăfuite și crăpate de căldură, ce se întind de la Dunăre până la Marea Neagră.

În plimbările sale, regina era încântată să vadă multitudinea de nații, minoritățile din Dobrogea, care trăiesc pașnic unele lângă altele, oameni ”cu fețele cel mai puțin potrivite între ele”, cum îi plăcea să spună.

”Am rătăcit prin sate pierdute în locuri uitate, pe şesuri fierbinţi. Mai ales în Dobrogea, unde naţii felurite se îmbulzesc: pe lângă români, turci, tătari, ruşi, pe alocuri şi nemţi, trăiesc paşnic unii lângă alţii.
Traditii si superstitii de Sf Andrei-minoritati-din-dobrogeaFotografie realizată de Rosana Popov

Pe ţărmuri de mare pierdute am descoperit sătuce unde turcii locuiau în singuratecă răzleţire. Lângă Dunărea largă am rătăcit printre târguri puţintele, locuite de pescari ruşi, al căror tip se deosebeşte aşa de mult de al ţăranului român. De la întâia vedere recunoşti neamul lor: uriaşi înalţi, cu bărbi frumoase şi ochi albaştri, cu cămăşile roşii ce se văd cât de colo.

Am fost într-un sat din Dobrogea, care era în parte românesc, în parte rusesc, în parte nemţesc, în parte turcesc. Am mers de la un capăt la altul, cercetând atâtea căsuţe, întrând în fiecare biserică, isprăvindu-mi înconjurul la mica moschee rustică, tapisată cu covoare veştejite. Acolo, într-o mulţime de turci de rând, am ascultat slujba lor ciudată, din care n-am înţeles nimic”, povestea Regina Maria a României.

Minoritățile din Dobrogea trăiesc în armonie în țara cu vaste întinderi

Plimbările Reginei Maria prin satele neștiute din Dobrogea o ajutau să vadă de fiecare dată lucruri și oameni noi. Mereu a încercat să îi cunoască pe localnici, să îi înțeleagă și să le fie alături.

constanta-1863-minoritatile-din-dobrogea”Atâtea căruțe își învârteau încet roțile pe țărmul acesta, mânate de neamurile amestecate ce locuiesc în Dobrogea. Turci cu largi turbane și supuse fețe răbdătoare. Ruși bărboși cu ochii albaștri, făcând o pată din cămășile lor stacojii, români oacheși, aducându-și lucrurile de vânzare la oraș.

Se tot trudeau prin nisip căruțele cu o roată în apă, culorile vesele ale veșmântului țărănesc se răsfrângeau cât erau de lungi, în mare.

Dobrogea e o țară cu așa de vaste întinderi, cu drumuri așa de nemărginite, încât caii, firește, trebuie să-și aibă un rost mare și de aceea se întâlnesc atâția dintre ei deosebit de frumoși în acest colț al țării, zdraveni, bine căliți și focoși.

De atâtea ori am schimbat zâmbete de firească simpatie cu acești locuitori, necunoscuți mie. Mai mult decât o dată am întâlnit lungi șiruri de căruțe care purtau femeile turcilor, înfășurate în hainele lor întunecate, care-și descopereau o clipă fața ca să se uite la femeia liberă, necunoscută lor, care putea călări pe un cal frumos.

Fierbinți, vântoase, pustii și fără capăt cum sunt, șesurile Dobrogei au un farmec de melancolie pentru aceia care le cunosc bine. Noi toți aveam o deosebită grijă pentru firea lor neobișnuită și rătăceam prin multe unghere, descoperind cele mai neauzite sătuce făcute din lut, cu sprintenul turn al moscheilor țâșnind ca săgeata spre cer.

De feluriți ce sunt, locuitorii Dobrogei țin necontenit viu interesul călătorului, care nu știe niciodată ce chipuri poate întâlni, nici la ce neașteptate locuințe poate ajunge.

Am străbătut în sate depărtate, unde rușii își clădiseră mânăstiri singuratice, la care bătrânii obștii slujeau ca preoți. Mi-au dat pâine și sare, pitele lor fiind întunecate, acre și ciudat împodobite cu neînțelese desene. M-au dus înaintea icoanelor lor grosolan zugrăvite, ca să sărut chipurile sfinților la care se închină mai mult.

Un drum larg trece de obicei prin satele acestea sure, uscate și crăpate de căldură, casele se întind pe amândouă laturile în mijlocul dumbrăvilor de salcâmi, singurul copac în stare a prinde rădăcini prin locuri așa de seci și fără apă”, aflăm din scrierile Reginei Maria.

În Delta Dunării, Regina Maria a cunoscut pescarii lipoveni, care trăiesc într-un ținut ca-n basmele lui Andersen

Nici Delta Dunării nu i-a rămas necunoscută Reginei Maria. Neobosită, ea a mers prin sate, pe drumuri lungi, sălbatice și prăfuite sau cu barca, printre nuferi, sălcii, lacuri și canale.

regina-maria-in-delta-dunarii”Am plutit pe toată întinderea Dunării. Un ținut de lacuri, mlaștini și de ape veșnice, de canale, de trestii și de bătrâne sălcii. Un ținut care pe alocuri face pe cineva să se gândească la ce va fi fost lumea înainte ca apele să fie despărțite de uscat.

Luntrea mea a fost vâslită ceasuri întregi prin aceste canale mărginite de sălcii, în umbra frunzișului tremurător, până la lacuri așa de largi, încât semănau cu Marea.

Razelmul este cel mai larg din aceste lacuri. Când vântul din cutare parte suflă, fața lui este așa de aspră, încât luntrele mai mici nu îndrăznesc să-i înfrunte valurile. În toate apele acestea, pescarii au pradă bogată. Pe alocuri, statul a organizat pescării cu cele mai bune rezultate, pe lângă aceea că peștele este neprețuit ca hrană pentru săraci.

regina-maria-in-delta-dunarii-lipoveniÎn cea mai mare parte, pescarii sunt lipoveni, ruși dintr-o anume sectă. Uriași cu părul bălan, au un tip care nu se schimbă niciodată. Pretutindeni îi cunoști ușor după ochii lor albaștri, după bărbile lor în floarea mierii și după cămășile lor roșii care se văd pretutindeni fluturând ca niște maci gigantici în luntrele lor negre cu fundul lat.

Femeile lipovenilor poartă cele mai strălucitoare haine pe care le-au țesut vreodată războaiele și trăiesc într-un loc cu multă culoare, voie bună și bucurie”, povestește Regina Maria.

Minoritățile din Dobrogea, oameni cu inima caldă, care trăiesc simplu

Este minunată Dobrogea zugrăvită de Regina Maria. Pe drumurile nesfârșite ale acestui tărâm de vis, regina s-a plimbat de multe ori și a descris, cum a putut mai bine, atât oamenii diferiți pe care i-a întâlnit, cât și localitățile pitorești prin care a trecut.

locuintele-musulmanilor-din-kustendge-constanta”Într-o arzătoare zi de vară am venit într-un orăşel locuit aproape numai de turci. Împărţeam bani mărunţi între săraci şi cei fără sprijin şi mă purtam de ici colo. Era acum rândul poporaţiei musulmane, de aceea cercetam locurile cele mai nenorocite, cu mâinile pline de bani. Aşa le-a fost de mare bucuria la venirea mea, încât scopul cel adevărat al vizitei mele a fost aproape uitat. M-am găsit încunjurată de un roi de femei aprinse, în haine ciudate, ciripind o limbă neînţeleasă mie.

Îmi ziceau Sultană şi fiecare-şi simţea nevoia de a mă pipăi. Puneau degetele pe hainele mele, mă atingeau pe spate, ba o bahadârcă bătrână m-a apucat de bărbie.

Mă duceau din colibă-n colibă, din curte-n curte. M-am găsit despărţită de tovarăşii mei, rătăcind într-o lume pe care n-o mai cunoscusem până atunci.

Mă târau cu ele printr-un labirint de mici colibe clădite din lut, de grădini ridicol de mici, de ogrăzi dosite, făcându-mă să intru în locuinţele lor, să pun mâna pe copiii lor, să mă aşez pe scaunele lor.

Ca un zbor de ciori se certau şi se băteau după mine, punându-mi întrebări, copleşindu-mă cu bune urări, la care nu puteam răspunde decât cu o mişcare din umeri şi zâmbete.

Nespus de pitorești şi de tainice sunt aceste întunecate figuri când vin către tine, atingând uşor păreţii şi purtând un băţ greu în mâni. Este în ele ceva biblic, ceva care te duce îndărăt, spre vremuri foarte depărtate.

Cântecele lor sunt triste, încete dansurile lor, petrecerile lor rareori aprinse, rar se aud tare glasurile lor.

În zilele de sărbătoare îmbracă hainele cele mai vesele şi, strânşi laolaltă în praful drumului, ei dănţuiesc în grupe sau în cercuri largi, neobosiţi, ceasuri întregi. Dar nici atunci nu sunt voioşi sau gălăgioşi, ci solemni şi plini de demnitate, părând a-şi face cheful cumpătat, fără patimă, fără grabă.

O privelişte frumoasă e şi aceea a şezătorilor ţărăneşti sau în şuri largi ori curţi, pentru a desface grăuntele porumbului din ştiulete. Sunt prilejuri de mare bucurie, când tinerii se adună, când râs şi muncă se amestecă voios, când se povestesc lungi poveşti şi se cântă cântece de dragoste.

Babele stau la un loc, torcând sau ţesând, cu capetele tremurătoare asupra sfaturilor tăcute, cu ochiul asupra flăcăilor şi fetelor, care, îmbrăcaţi cu ce au mai bun, cu o floare ochioasă după ureche se privesc pe sub ascuns şi glumesc, şi se sărută, şi sunt fericiţi.

Bătrânul lăutar ţigan sau trubadur vagabond nu lipseşte niciodată de la aceste întâlniri. De unde-o fi, e sigur că vine, şontâcăind, perpelit, despreţuit, o figură sordidă, cu vioara sau cobza lui la subţioară. Dar muzica lui e minunată şi face ca toate inimile să râdă, ori să joace, ori să plângă”, mai aflăm din scrierile Reginei Maria despre minoritățile din Dobrogea.





2Shares

The post Minoritățile din Dobrogea, mozaicul de culturi și credințe care a fascinat-o pe Regina Maria appeared first on Descopera Dobrogea.

Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *