Despre Cetatea bizantină de pe Insula Păcuiul lui Soare, vechea fortăreață înghițită de apele Dunării în proporție de 90%, s-a scris foarte mult de-a lungul secolelor. Pentru a afla toate detaliile despre cetatea bizantină, i-am solicitat dr. Oana Damian de la Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan” câteva puncte de vedere. Dânsa a oferit Discover Dobrogea mai mult decât niște răspunsuri la întrebări, respectiv un material științific bine documentat, pe care îl redăm integral în acest articol.
Cetatea bizantină de pe Insula Păcuiul lui Soare este cercetată de peste 60 de ani
În colţul de sud-vest al Dobrogei, în dreptul kilometrilor fluviali 356–357, în aval de localităţile Silistra şi Ostrov şi în amonte de Sucidava-Pârjoaia/Izvoarele, se află insula dunăreană numită Păcuiul lui Soare, cu o lungime de 6 km.
În capătul său nord-estic, se putea observa, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, „podul de piatră, de la care după un ceas este Ostrovul, sat de 200 de case româneşti în dreptul Călăraşilor” (P. Polonic, raport 1898, Manuscrise Tocilescu), formula definind zidul care înainta în albia Dunării, în dreptul dealului Dervent, din nisipul insulei Păcuiul lui Soare, înregistrat pe hărţile nautice mai mult ca un obstacol în calea navigaţiei pe fluviu.
A fost nevoie de puterea de convingere a pictorului Niţă Anghelescu, directorul de atunci al Muzeului de Istorie din Călăraşi şi de eforturile unui colectiv de cercetători ai Institutului de Arheologie din Bucureşti, cu sprijinul ulterior al Muzeului Arheologic din Constanţa, pentru a scoate la lumină un monument insolit în peisajul de gen românesc – o cetate ridicată în ultimul sfert al secolului al X-lea de Imperiul Bizantin.
Cercetările arheologice sistematice/programate, iniţiate în septembrie 1956, de către un colectiv coordonat inițial de către Ion Nestor, apoi, pentru multă vreme, de către Petre Diaconu, colectiv care i-a inclus pe arheologii Radu Heitel, Radu Popa, Dumitru Vîlceanu, Silvia Baraschi, Radu Harhoiu, Niculae Conovici, Dan Căpăţână, Tudor Papasima, ca şi pe arhitecţii Dinu Theodorescu şi Mira Dordea Voitec, continuă până în prezent, într-o luptă inegală a oamenilor cu apele Dunării.
Cel care a început săpăturile aici, a coordonat colective de cercetare, a avut numeroase şi importante contribuţii ştiinţifice determinate de situl insular, inclusiv identificarea cu oraşul Vicina, fiind, într-un fel, creatorul arheologiei bizantine în țara noastră, a fost Petre Diaconu (1924-2007), cercetător la Institutul de Arheologie („Vasile Pârvan”) din Bucureşti, un adevărat senior al locurilor.
În cei peste 60 de ani de cercetări arheologice (ultima campanie a fost în anul 2017, nu din lipsă de interes pentru continuarea cercetării, ci de finanțare), efectuate prin colaborarea Institutului de Arheologie cu muzeele din Constanţa şi Călăraşi și, mai recent, cu Muzeul Național de Istorie a României din București, cercetări concretizate în numeroase articole, două volume monografice şi încă trei în lucru, s-a putut stabili că, în colţul de sud-vest al Dobrogei, în partea nord-estică a insulei Păcuiul lui Soare, insulă care despică apele Dunării din dreptul comunei Ostrov până în faţa dealului Dervent, se află ruinele unei cetăţi bizantine, având probabil o formă rectangulară sau trapezoidală, cu o suprafaţă iniţială apreciată ca variind între 3 şi 5 ha, din care se mai poate vedea astăzi doar o mică parte (o cincime), restul (adică zona occidentală a cetăţii) fiind înghiţit de apele Dunării.
Actualul colectiv, compus din arheologi (Oana Damian, responsabilul științific al șantierului arheologic începând din anul 1992, cercetător la același institut bucureștean, Mihai Vasile) şi arhitecţi (Monica Mărgineanu Cârstoiu, Virgil Apostol, Letiția Nistor, Ştefan Bâlici, Claudia Apostol) a derulat, începând cu anul 2000, un proiect vizând finalizarea cercetării şi înregistrării datelor legate de monumentul bizantin şi, mai ales, realizarea unui studiu de arhitectură.
Evoluția sitului de pe Insula Păcuiul lui Soare
Referitor la evoluţia sitului, se poate afirma că insula Păcuiul lui Soare găzduia, în secolul al VI-lea, o staţie vamală, situaţie sugerată de descoperirea unor materiale ceramice şi de sticlă, a unor piese de port şi monetare şi, mai ales, a doi denerali de sticlă, în condiţiile în care, pe suprafaţa cercetată, nu a fost identificată o depunere stratigrafică care să poată fi atribuită epocii romane şi romano-bizantine.
În ultimul sfert al secolului al X-lea, odată cu recucerirea de către Imperiul bizantin, condus de împăratul Ioan I Tzimiskes, a regiunii Dunării de Jos, insula este fortificată, în vederea asigurării, prin intermediul flotei, a protecţiei capitalei (oraşul Durostorum–Dorostolon–Dristra–Silistra) recent înfiinţatei provincii (theme) cunoscute, în izvoarele literare și sigilografice, sub numele de Paristrion sau Paradounavon.
Fortăreaţa a fost ridicată de către bizantini puţin după anul 971, momentul confruntărilor dintre trupele conduse de împăratul Ioan I Tzimiskes şi cele kieviene de sub conducerea cneazului Sviatoslav, moment în care administraţia constantinopolitană a fost reinstaurată la Dunărea de Jos.
Ridicarea în insula de la Păcuiul lui Soare a unei cetăţi, cu caracter iniţial de bază navală pentru flota imperială, urmărea protejarea capitalei themei şi evitarea provocării unor breşe în dispozitivul de apărare bizantin din nord-estul Peninsulei Balcanice.
Începând cu primii ani ai veacului al XI-lea, cetatea de la Păcuiul lui Soare îşi pierde caracterul eminamente de bază navală, la adăpostul zidurilor cetăţii urmând să se desfăşoare o intensă vieţuire care va dura, cu o întrerupere în secolul al XII-lea, şi în pofida distrugerilor determinate de invazia cumană (de la sfârşitul secolului al XI-lea) sau de cea tătară (de la sfârşitul secolului al XIII-lea), până la începutul secolului al XV-lea, momentul instituirii dominației otomane asupra Dobrogei.
În acest interval, la adăpostul zidurilor fortificaţiei bizantine, se dezvoltă o înfloritoare aşezare civilă de tip urban, cu o evoluție semnificativă sub raportul producţiei meşteşugăreşti, al activităţilor comerciale, al circulaţiei monetare, al potenţialului rol religios, un sit arheologic situat la confluenţa spaţiului românesc cu cel balcanic, identificat cu Vicina, celebra aşezare danubiană, nu numai sub aspect economic, ci şi ca sediu de mitropolie, parte componentă a unei formaţiuni statale (atestate exclusiv numismatic și conduse de către despotul Ioan Terter).
Cetatea bizantină de pe Insula Păcuiul lui Soare a avut un zid lung de incintă
Porţiunea păstrată din cetatea insulară este mărginită în partea de nord-est de un zid de incintă, lung de 42 m, iar spre sud-est de un alt zid, a cărui lungime măsoară 240 m, fiind cercetate curtinele nordică şi estică, poarta de nord, două turnuri, din colţurile nord-estic şi nord-vestic, şi o instalaţie portuară.
Zidul de incintă (cercetat începând din 1956, sub coordonarea lui Petre Diaconu, cu investigaţii desfăşurate în anii 2001–2003, pentru curtina nordică, adiacentă porţii, şi în anii 2007–2012, pentru cea estică, adiacentă instalaţiei portuare), se păstrează adeseori, chiar şi după intervenţia demantelatorilor din secolele XVIII–XIX, pe o înălţime de 5–6 m, cu lăţimea cuprinsă între 4,20 m şi 6 m, extinderea lăţimii zidului spre bază fiind obţinută prin intermediul unui sistem de praguri (trepte sau crepidae) asimetrice, dispuse pe verticala ambelor paramente ale zidului, la nivelul fundaţiilor.
S-a putut observa că pe paramentul interior crepidele sunt mai înguste, mai puţin pronunţate, în timp ce pe paramentul exterior sunt mult mai late.
Zidurile, amplasate direct pe solul de natură sedimentară, format în special din nisip şi mâl de culoare neagră vânătă, sunt construite în sistemul „blocaj”, din blocuri de dimensiuni mari, de formă paralelipipedică, îngrijit fasonate, legate cu mortar compus din var, nisip şi pietriş de râu, cu adaos de cărămidă pisată (mortar hidrofug) pentru umplerea rosturilor, totul sprijinit pe o substrucţie de lemn, din pari de stejar dispuşi vertical, peste care constructorii au aşezat în anumite locuri bârne, dispuse longitudinal şi transversal.
Totul a fost suprapus de o placă de mortar, de la care s-a ridicat zidul de incintă propriu-zis.
Complexele fortificate exterioare ale cetății bizantine de la Ostrov
Poarta (cercetări 1958–1967, reluate în perioada 2000–2003), amenajată pe latura de nord-est a zidului de incintă al cetăţii, se prezintă sub forma unui turn de formă dreptunghiulară, cu dimensiunile de 14,70 × 10,50 m, cu ziduri cu grosimi diferite, cuprinse între 2,20 şi 3,20 m.
Temelia turnului-poartă a fost construită ca o mare platformă, înaltă de 2,50 m, cuprinzând cinci rânduri mari de blocuri ecarisate, ţesută cu temelia zidului de incintă, aşezată pe o substrucţie de lemn, ai cărei piloţi au fost documentaţi în partea sa nord-estică.
Lungimea maximă a unuia dintre cei trei piloţi înregistraţi în casetă este de 1,60 m, iar distanţa la care au fost dispuşi este de 0,65 m.
Turnul include în parterul său pasajul porţii, pavat cu dale mari de piatră. Turnul-poartă avea două intrări: una, exterioară, de tip cataractă, cu o lărgime de 3,20 m şi o grosime de 0,12–0,14 m, manevrată pe verticală printr-un mecanism situat la etajul turnului, şi o a doua, interioară, amenajată în grosimea zidului de incintă, de 3,90 m, prevăzută de două canaturi blocate cu un drug de lemn, ale cărui capete intrau în câte o nişă amenajată în lateralele porţii, în această zonă păstrându-se „pornirile” unei bolţi din blocuri de piatră.
Unul sau două niveluri, separate prin planşee din lemn, constituite probabil din grinzi masive de stejar, suprapuneau parterul, având în vedere descoperirea în încăperea turnului-poartă a resturilor carbonizate ale acestora.
Marea cantitate de olane, din categoria cu semne în relief, descoperită în încăperea turnului, ar pleda pentru existenţa unui acoperiş, înconjurat eventual de un coridor deschis protejat spre exterior prin zidărie crenelată.
Accesul la etajul demantelat se făcea pe treptele de piatră ale unei scări construite în curtina de la vest de poartă, cu aspectul unui masiv de zidărie, adosat turnului-poartă, lung de 5 m şi lat de 2,20 m, situat pe faţa interioară a zidului de incintă, în colţul dintre acesta şi turn, cu şase trepte vizibile, cu o pantă destul de accentuată.
Înălţimea actuală păstrată a zidurilor turnului poartă, măsurată de la nivelul de călcare al constructorilor cetăţii, variază între 0,35 şi 1,15 m. Probabil zidurile turnului-poartă dominau cu 2 până la 4 m partea bine păstrată a zidului de incintă.
Înălţimea totală a turnului poartă a fost reconstituită ipotetic până la 12 m, presupunând că primul etaj, la planşeul căruia se ajungea la o cotă de 5–5,50 m, avea la rândul său înălţimea de 3–4 m, necesară instalaţiei de manevrare a cataractei şi că deasupra se mai afla un al doilea etaj, se obţine o înălţime de circa 12 m.
Alte elemente de fortificaţie sunt reprezentate de două turnuri, unul, în colțul nord-estic, cu o latură semicirculară şi una dreaptă pentru a realiza cu zidul de incintă un unghi obtuz menit să constituie un obstacol în calea apelor şi mai ales a gheţurilor, asigurând glisarea lesnicioasă, celălalt, situat la vest de poarta mare a cetăţii, semicircular, singurul de acest tip documentat până în prezent la Păcuiul lui Soare, ale cărui ziduri se întreţes cu incinta începând de-abia de la nivelul primului prag, până la acest nivel pietrele fiind adosate acesteia.
Instalația portuară a cetății bizantine de pe Insula Păcuiul lui Soare
Instalaţia portuară (cercetări 1961–1969, reluate în perioada 2004–2012) este situată pe latura de sud-est a cetăţii, deoarece la data ridicării acesteia partea navigabilă a Dunării era constituită de braţul Ostrov. Este un ansamblu constructiv cu o lungime de 24 m, reprezentat de o suită de platforme de piatră, având aspectul unei scări monumentale coborând spre apă, flancată de două turnuri rectangulare.
Intrarea spre cetate, largă de 4,15 m, este realizată în grosimea zidului de incintă, închisă cu o poartă confecţionată din doi batanţi de lemn placat cu fier; atât în dreapta, cât şi în stânga acestui acces, în lăţimea zidului de incintă, au fost amenajate câte trei deschideri (fante), cu lăţimea de 0,25–0,30 m, care erau folosite, probabil, pentru recuperarea parâmelor corăbiilor ancorate.
Cercetarea zonei de racord dintre zidul turnului nordic al instalaţiei portuare şi curtina estică a cetăţii, prin atingerea adâncimii de 6,50 m, măsurată de la nivelul cel mai bine păstrat al zidului de incintă, a permis înregistrarea pe paramentul estic (exterior) al zidului de incintă a existenţei a nouă asize de piatră bine păstrate şi a patru demantelate, dintre care o parte reprezentând elevaţia zidului de incintă, precum şi a celor cinci crepide de fundaţie ale curtinei şi a celor opt ale zidului turnului, patru dintre ele fiind comune.
La baza fundaţiei a fost documentată prezenţa piloţilor de stejar din substrucţia cetăţii, suprapuşi de o placă subţire de mortar, depăşind cu circa 1 m spre exteriorul cetăţii fundaţia curtinei, cu precădere în zona de racord cu zidul turnului debarcaderului.
S-a putut stabili totodată că zidul de incintă estic apare, în zona de racord cu zidul turnului sudic, mult mai demantelat decât în restul instalaţiei portuare, la o cotă situată cu 0,90–1,80 m mai jos. S-a putut constata şi înregistra faptul că, la 2,70 m distanţă spre est faţă de paramentul bine păstrat al zidului de incintă bizantin, se produce o puternică degradare a curtinei prin glisarea blocurilor acesteia începând cu cea de-a patra asiză păstrată în elevaţie.
Dislocarea, probabil sub efectul curenţilor fluviului Dunărea, a unor blocuri de dimensiuni foarte mari, la care s-a adăugat demantelarea masivă practicată sistematic în epoca otomană, înlesnită în această zonă de distrugerile naturale, a făcut foarte dificilă studierea zonei de racord dintre zidul de sud al turnului sudic al instalaţiei portuare şi zidul de incintă.
Pe înălţimea cercetată de 2,85 m au putut fi identificate trei crepide pe paramentul estic al zidului de incintă şi patru crepide pe paramentul sudic al zidului turnului sudic al debarcaderului.
Degajarea în suprafaţă şi atingerea unei adâncimi maxime, măsurate de la limita superioară păstrată a zidului de incintă, de 6,70 m, a permis înregistrarea exclusivă a depunerilor de nisip aluvionar şi stabilirea dimensiunilor de 7,30 × 5,60 m pentru turnul sudic al debarcaderului, ţesut la est de zidul de incintă.
Diferenţa de nivel foarte mare dintre înălţimea păstrată a curtinei şi adâncimea maximă a suprafeţei deschise, implicit a limitei vizibile spre sud a curtinei şi a celei a debarcaderului spre est, adică de 5 m, precum şi demantelarea foarte severă a zidului de incintă, presupunând dislocarea unor blocuri de piatră de dimensiuni impresionante, fac foarte dificilă continuarea cercetării pentru finalizarea înregistrării monumentului, precum şi găsirea unor eventuale soluţii de conservare şi punere în valoare.
Inițial, cetatea de la Oltina a fost construită pentru a fi bază navală
Cetatea, construită a fundamentis de către bizantini, a fost ridicată în anii 971–972 ca bază navală, flota de la Păcuiul lui Soare având un triplu rol: a) împiedicarea drumului unei flote inamice (probabil kievienii, buni navigatori care reprezentau încă un pericol pentru Imperiul bizantin) care, venind pe firul apei dinspre gurile Dunării, ar fi încercat să atace oraşul Dorostolon, capitala themei bizantine din aceste părţi ale imperiului; b) asigurarea legăturilor dintre regiunile bizantine de la nord şi de la sud de Dunăre; c) zădărnicirea oricărei încercări de pătrundere la sud de Dunăre a unor populaţii în migraţie sosite din stepele nord-pontice, având în vedere faptul că aici, în dreptul insulei Păcuiul lui Soare se află un străvechi punct de traversare a Dunării, vadul de la Dervent.
Acest caracter iniţial al cetăţii se pierde curând, ea încetându-şi existenţa la scurtă vreme după zidire, poate prin anul 976, cu zidurile parţial demolate către 986, când bizantinii au pierdut controlul sudului Dobrogei şi nord-estului Bulgariei, cu excepţia Silistrei, pentru ca vieţuirea să fie reluată aici de-abia în jurul anului 1000.
Din punct de vedere arheologic, se constată, pentru începutul secolului al XI-lea, măsuri de refortificare a cetăţii în faţa pericolului reprezentat de pecenegi sau uzi, constând în construirea în deschiderea intrărilor porţii şi a debarcaderului a câte unui prag din pietre (închiderea cu ziduri seci a intrărilor).
La sfârşitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea, se restrânge perimetrul locuit prin ridicarea, în partea de sud-vest a cetăţii, a unui nou zid de incintă, din pietre neregulate ca formă, de mărime mică şi mijlocie, cu blocuri paralelipipedice pentru parament.
În secolele XIII–XIV, spaţiul dezafectat al porţii este ocupat de necropola de inhumaţie a aşezării, urmată în timp, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, de o locuire în parterul turnului-poartă. Deoarece în partea cercetată din insulă nu a fost descoperită o necropolă din vremea secolului al XI-lea, este foarte probabil ca cimitirul cercetat pe dealul Dervent să aparţină, în întregime sau parţial, locuitorilor care au vieţuit în secolul al XI-lea în interiorul zidurilor cetăţii de la Păcuiul lui Soare.
Au fost înregistrate din punct de vedere stratigrafic, doar în interiorul perimetrului fortificat al aşezării, două straturi arheologice bine definite, cu şase niveluri de locuire, datând din ultimul sfert al secolului al X-lea până la începutul veacului al XV-lea.
Ultimilor ani de domnie ai lui Ioan I Tzimiskes le corespunde o fază iniţială a cetăţii, caracterizată prin construcţii interioare monumentale, fază sugerată de ruinele marelui edificiu cu absidă, singura construcţie contemporană cu zidul de incintă cunoscută până în prezent, a cărei destinaţie era probabil determinată de funcţionarea debarcaderului (având în vedere orientarea spre sud-vest a clădirii şi lipsa vestigiilor creştine, s-a ajuns la concluzia că nu este vorba de un edificiu de cult).
După acest moment, vieţuirea se materializează în locuinţe adâncite şi de suprafaţă, cu pereţii sprijiniţi pe temelii de piatră, cuptoare şi materiale arheologice, precum ceramică, unelte şi ustensile de uz casnic, de metal, os sau piatră, arme şi piese de harnaşament, obiecte de podoabă, de port şi de cult, care evidenţiază preocupările locuitorilor de aici, dar a fost descoperită și necropola cetății.
Pe Insula Păcuiul lui Soare se practicau numeroase meșteșuguri
Printre ocupaţiile meşteşugăreşti, definitorii pentru un centru urban, pot fi amintite practicarea metalurgiei fierului şi prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint, bronz, aramă, plumb), a olăritului, a lucrului în lemn şi piatră, dar şi ocupaţii mai apropiate de lumea rurală, cum ar fi pescuitul, cultivarea plantelor, creşterea animalelor, meşteşugul casnic al prelucrării fibrelor textile (tors, ţesut, croit, cusut).
Practicarea metalurgiei fierului este documentată prin descoperirea de lupe de minereu de fier, bucăţi de zgură şi fontă şi a unui atelier de fierar; prelucrarea metalelor neferoase este ilustrată prin descoperirea de piese de podoabă, de port şi de echipament, de obiecte casnice cu urme de reparaţii, de tipare, de piese neprelucrate, nefinisate, în curs de prelucrare sau rebutate, de zgură şi deşeuri şi, mai ales, de descoperirea de unelte şi chiar a indiciilor existenţei unor ateliere pentru prelucrarea obiectelor mici, în special podoabe şi garnituri de îmbrăcăminte.
Practicarea olăritului este certificată de descoperirea unui cuptor cu două încăperi suprapuse şi grătar cruţat în pământ pentru arderea vaselor, a unei mari cantităţi de vase, precum şi a unor indicii (deşeuri ceramice, rebuturi) de confecţionare a ceramicii smălţuite.
O serie de descoperiri arheologice ilustrează practicarea prelucrării lemnului – unelte şi un atelier de tâmplar, cât şi utilizarea acestuia în construcţia zidurilor de incintă şi a caselor.
Meşteşugul lucrului în piatră este demonstrat de extragerea şi prelucrarea pietrei, de tehnica de construcţie bazată pe utilizarea masivă a acesteia, de la ziduri de incintă şi elemente de fortificaţie până la locuinţe, de descoperirea unor unelte specifice şi obiecte din piatră.
Meşteşugul lucrului în os şi corn este ilustrat de o serie de obiecte casnice, unelte şi părţi de unelte, arme, piese de armament, echipament şi harnaşament, podoabe.
La Păcuiul lui Soare se practică şi meşteşugul casnic al prelucrării fibrelor textile (tors, croit, cusut, cu un mare grad de specializare în privinţa ţesutului), atestat prin descoperirile de fusaiole, capete de răşchitor şi de tindechi, greutăţi de lut şi darace, folosite pentru războiul de ţesut, foarfeci şi degetare, precum şi pescuitul, documentat prin descoperirile de unelte specifice (cârlige, harpoane) şi de greutăţi pentru plasă, o parte din produsul rezultat în urma acestor activităţi fiind probabil comercializat.
Materialele arheologice prezentate şi, mai ales, marea cantitate de monede descoperite aici (bizantine, tătăreşti, bulgăreşti, româneşti, sârbeşti, occidentale, ale despotului Ioan Terter, fiul lui Dobrotiţă), ca şi găsirea la Păcuiul lui Soare a unor cântare de bronz pentru verificarea greutăţii monedelor de aur de tipul hyperper-ului bizantin, atestă relaţii de schimb comercial și nu numai cu regiunile mai apropiate, în special cu nordul Dobrogei, dar şi cu Bizanţul, Kievul, ţinuturile din spaţiul nord-caucazian, Asia centrală, Orientul Apropiat şi regiunea Golfului Persic, şi, implicit, rolul important din punct de vedere economic al acestei aşezări urbane.
Astfel, din Constantinopol sau din alte centre bizantine, pontice sau egeene, provin vase de sticlă, anumite podoabe, cum ar fi splendizii cercei biconici de aramă sau argint, uneori auriţi sau cei cu bumbi multipli, cu fir filigranat şi toarta răsucită, tip Tokay, ca şi brăţările de argint torsionate, lăţite la capete şi împodobite cu pastile din acelaşi metal, cruci engolpion, amfore sferoidale sau piriforme, ceramică din pastă roşie cu decor lustruit sau acoperită cu angobă aurie.
Legăturile cu regiunile kieviene, considerate cele mai avansate după Bizanţ, înaintea Arabiei, Italiei, Franţei şi Germaniei, aflate în plină expansiune spre est şi spre sud în timpul cneazului Kiev-ului, sunt atestate, între altele, de fusaiole lucrate din piatră roşie de Ovruci, de ouă de lut smălţuite, de podoabe ca brăţările metalice şi aplicele, trădând influenţe orientale şi normande, care provin, probabil, tot din ateliere kieviene, de unele cruci-engolpion cu figuri în relief.
Acestora li se adaugă piese de harnaşament specifice răsăritului Europei şi Asiei centrale ori cele de armament documentând legăturile cu lumea vikingă. Sigiliile bizantine, printre care trebuie menționat cel aparţinând împăratului Alexios I Comnenul, subliniază locul şi rolul aşezării insulare în istoria Imperiului bizantin.
Acest variat material arheologic se găsește atât în colecțiile de studiu ale Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”, cât și expus în vitrinele Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, ale Muzeului Dunării de Jos din Călărași, ca și ale Muzeului Național de Istorie a României din București.
Cum a fost emisă ipoteza potrivit căreia cetatea de pe Insula Păcuiul lui Soare ar fi Vicina
Pe baza analizei izvoarelor scrise (Alexiada Anei Comnena, listele eparhiale, actele notarilor genovezi din Pera, portulanele vremii) şi arheologice (puternica vieţuire cu caracter civil din secolele XI-XV), a fost emisă ipoteza că la Păcuiul lui Soare a fiinţat celebra localitate dunăreană Vicina, important centru comercial de la Dunărea de Jos, precum şi sediul unei mitropolii, care a funcţionat până în preajma anului 1359, Iakynth, primul mitropolit al Ungro-Vlahiei fiind şi ultimul mitropolit de Vicina.
Această localizare, propusă de către Petre Diaconu, reprezintă una dintre cele mai argumentate ipoteze de geografie istorică, prin invocarea unui portulan medieval italian din anul 1296, în care se precizează că distanţa de la gurile Dunării la Vicina este de 200 de mile (genoveze), distanţă care plasează Vicina nu la gurile Dunării, ci în vecinătatea Silistrei.
Dacă se poate afirma, fără rezerve că, începând de la gurile Dunării până la Păcuiul lui Soare, nu se cunoaşte până în prezent nicio altă aşezare insulară care să conţină vestigii arheologice corespunzătoare în timp Vicinei, vestigii care să pledeze pentru existenţa aici a unui centru urban, cu o producţie proprie de mărfuri şi o activitate comercială greu de egalat în acele vremuri, în ceea ce priveşte, însă, existenţa unei mitropolii, aceasta nu poate fi certificată din punct de vedere arheologic decât prin descoperirea însăşi a bisericii mitropolitane.
Din nefericire, în condiţiile actuale de conservare a sitului, când mare parte din suprafaţa ei a fost înghiţită de apele Dunării, problema descoperirii unei atari biserici nu se mai poate pune, singurele documente materiale de la Păcuiul lui Soare, creştine prin conţinutul şi semnificaţia lor, fiind numeroasele şi variatele cruci descoperite, simple sau relicviar, din bronz, plumb, argint sau rocă.
Situat pe o insulă acoperită de pădure, într-un echilibru estetic de excepţie cu mediul, dar din păcate supus presiunilor acestuia (apele Dunării au distrus cea mai mare parte a suprafeţei aşezării, iar soliditatea zidurilor este puternic afectată de cursul fluctuant al fluviului), complexul monumental de la Păcuiul lui Soare constituie un exemplu reprezentativ pentru arhitectura bizantină a epocii de mijloc, remarcabil prin tehnica de construcţie, ingeniozitatea şi adaptabilitatea constructorilor la natura nisipoasă a solului, şi un unicat în spaţiul românesc, având nevoie de acţiuni rapide şi susţinute de înregistrare şi conservare a ceea ce s-a mai păstrat din fortificaţie.
Cetatea bizantină de la Păcuiul lui Soare este acoperită, în mare parte, de apele Dunării
Existenţa, de cinci secole a aşezării dunărene, a fost pusă tot timpul sub semnul apei, de la prezenţa impunătoare a unui debarcader, însemn al destinaţiei iniţiale de sediu al flotei bizantine, la toate aspectele vieţii de zi cu zi a locuitorilor ei. În funcţie de nivelul mereu fluctuant al apelor Dunării, cetatea de la Păcuiul lui Soare a fost când mai mare, când mai mică, când mai dispusă să-şi dezvăluie secretele, când mai ascunsă sub straturi groase de aluviuni depuse de fluviu.
Destinul sitului de la Păcuiul lui Soare este unul paradoxal. Ceea ce nu ştim din cauza distrugerilor provocate de apă este oarecum compensat de ceea ce cunoaştem tocmai din pricina acestor distrugeri.
Jocul apei, care a provocat distrugerea curtinei de nord, la vest de turnul poartă, a permis accesul cercetării la tehnica de construcţie de tip „blocaj”, folosită pentru înălţarea zidurilor. De asemenea, o modalitate de a construi veche de când lumea, fundarea pe piloți de lemn, a fost accesibilă privirii şi înregistrării în toată desfăşurarea ei (în vara anului 2003) tocmai din pricină că masa enormă de zidărie care acoperă de obicei o o astfel de substrucţie a fost înlăturată de cursul vijelios al Dunării.
Sub semnul apei stă, inevitabil, şi cercetarea arheologică a acestui sit, parţial inundat, parţial chiar distrus de apele Dunării.
De asemenea, conservarea şi punerea în valoare a unui monument spectaculos, dar supus mai multe luni pe an unui regim de imersiune, în condiţiile unor cicluri naturale tot mai agresive, implicând alternanţa unor ani foarte secetoşi cu alţii cu debite fluviale istorice.
Specialiștii au solicitat încă din anul 2000 restaurarea cetății și punerea ei în valoare, dar niciodată nu au fost alocate fonduri
Problema unui proiect de restaurare s-a pus în anul 2000, în cadrul unei instituţii numite pe atunci Centrul de Proiectare pentru Patrimoniul Cultural Naţional, funcţionând actualmente în cadrul Institutului Naţional al Patrimoniului. Se referea doar la poarta de nord a cetăţii.
Începând din 2001, activitatea colectivului de cercetare a sitului de la Păcuiul lui Soare a fost subordonată obiectivului cercetării integrale a ceea ce a mai rămas nesăpat din partea locuită a cetăţii şi, mai ales, înregistrării complete a ceea ce a mai rămas din monumentul insular, în vederea realizării unui studiu de arhitectură bizantină, obiectiv urmat, eventual, de un proiect de conservare şi punere în valoare.
Experienţa ultimilor ani însă, în care s-a constatat o degradare foarte profundă şi accelerată a zidăriei, ne-a făcut şi ne face în continuare să optăm pentru salvarea prin înregistrare a acestui monument, pentru cercetarea sa integrală, atât cât a mai rămas neafectat de cursul fluviului.
Soluţiile de conservare, de la aplicarea metodelor clasice, de completare cu piatră şi liant cât mai apropiat de reţeta iniţială, care presupune o întreţinere permanentă, până la scoaterea la lumină a ansamblului, printr-un sistem de îndepărtare a apei din zonă, de tip batardou, sunt, din păcate, nerealiste şi neaplicabile din cauza costurilor foarte ridicate.
Oricum, dificilă rămâne şi continuarea cercetării, în condiţiile alocării unor fonduri foarte modeste, care nu permit finalizarea cercetării în punctele atacate în cadrul unei singure campanii.
Problema restaurării ar putea fi pusă doar în măsura în care s-ar stabili foarte clar obiectivele: salvarea întregului sit, în sensul extragerii din apă, salvarea a ceea ce este vizibil, cu variaţiile provocate de nivelul apelor Dunării, conservare in situ sau completare şi înălţare, toate oricum precedate de cercetare, cu tot ceea ce presupune aceasta: studiu arheologic, arhitectural, de piatră, de mortare; montare de panouri explicative etc.
Nu trebuie uitat nici o clipă faptul că vorbim de o fortificaţie inundată o mare parte din an şi care, odată restaurată, nu ar putea avea, oricum, parte de un regim de vizitare în accepţiunea uzuală a formulei.
Cetatea bizantină de la Păcuiul lui Soare, o lecție de istorie medievală dobrogeană
Situl de la Păcuiul lui Soare este valoros, deoarece defineşte o secvenţă importantă din istoria medievală dobrogeană. El este remarcabil și pentru că include un veritabil monument de arhitectură bizantină din perioada de mijloc a imperiului, ridicat de la zero de constructorii militari ai acestuia și a permis, pentru prima dată pe teritoriul românesc, cercetarea unei instalaţii portuare. Cetatea este importantă și pentru că dezvăluie pe o insulă, într-o pădure, o foarte romantică ruină.
Începutul mileniului III pune cu acuitate problema conservării şi punerii în valoare a siturilor arheologice, a integrării lor în circuite turistice culturale, a măririi gradului de acces al publicului, a sensibilizării comunităţilor locale mai apropiate în spaţiu în vederea protejării acestora.
Din păcate, toate cele enumerate includ o foarte importantă componentă financiară, pe lângă cea legată de bunăvoinţă, bunăcredinţă, respect. Turismul intensiv și necontrolat practicat în zonă în ultimii ani, în special dinspre zona localităților Ostrov și Călărași, s-a dovedit unul aducător, cu precădere, de poluare de multe feluri.
Materialul a fost realizat pentru Discover Dobrogea, de către dr. Oana Damian, de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, căreia îi mulțumim. Tot dr. Oana Damian ne-a oferit și fotografiile prezentate în acest articol, care au fost realizate în timpul campaniilor de cercetare.
The post Cetatea bizantină de pe Insula Păcuiul lui Soare, o lecție de istorie medievală dobrogeană appeared first on Descopera Dobrogea.