Bună dimineața om frumos!
Astăzi vreau să vorbesc despre ceva care frământă pe fiecare dintre noi, care există chiar dacă nu vrem să recunoaștem , care ne urmărește din umbră la fiecare pas al vieții noastre.
Acum 41 de ani am venit pe lume într-o familie ”normală”, cu părinți, frați, bunici și tot ”tacâmul” cum mai spun eu . În jurul vărstei de 10 ani, mama a hotărât să plece într-o altă lume, eu nu m-am opus prea tare căci oricum nu știam, nu înțelegeam ce se întâmplă prea mult în acea perioadă a vieții mele.
Din acel moment am început o călatorie super interesantă din toate punctele de vedere ( spun eu cea de azi) dar cel mai fascinant aspect a fost faptul că am experimentat foarte multe roluri și am ajuns astăzi cu aceeași întrebare pe care o aveam în copilărie……”Eu cine sunt?”. Am stat și m-am analizat, ok, sunt copilul părinților mei, sunt sora fraților mei, sunt verișoară, mătușă, nepoată,…..mamă pentru copilul meu, prietenă, colegă, angajat, angajator, soție,…..fostă soție, terapeut …….. mă opresc aici cu enumerările căci sunt multe însă a-ți prins ideea. Am jucat multe roluri și încă le mai joc pe unele, învăț altele și tot așa, cu toate acestea întrebarea cere răspuns……..”Cine sunt eu cu adevărat?”
Sunt femeia care gătește, spală, citește, iubește, zâmbește, tace, ascultă, învață, este plină de curiozitate față de viață………….sau sunt femeia care înjură, minte, urlă, se preface, este furioasă, nemulțumită ? Așa câteva aspecte, căci ele sunt multe. Deci cine sunt eu?
Am învățat atât de bine unele roluri și totuși sentimentul de nemulțumire, de neadaptare, de insuficiență este prezent. Am făcut ce am auzit la alte persoane că ar trebui să fac, să fiu, cum să mă comport. Am urmat traseul societății de a fi în rândul lumii, măritat, copil, casă și apoi am făcut pe lîngă aceste învățăminte , am divorțat, am renunțat la bunuri materiale, am devenit o persoană ”discutată , arătată cu degetul” ca să spun așa și m-am simțit călcată de tren în perioada care a urmat după aceste decizii. Nu este ușor să renunți și să o iei pe alt drum, să nu poți explica că nu te mai încadrezi în acea piesă, pe acea scenă. Încet, încet am trecut cu brio și m-am simțit mult mai bine cu mine însumi.
Sunt zile în care mă trezesc pur și simplu că mă întreb cine sunt. Nu vă imaginați că am răspuns la fiecare întrebare sau că este același de fiecare dată, nu are cum să fie datorită schimbărilor care au loc în permanență.
Cu siguranță mulți dintre voi știți expresia …..” Viața începe la 40 de ani!”, ei bine îi dau crezare. Abea după această vârstă există o adevărată capacitate interioară de a fi, de a trăi conform a ceea ce simțim în interior și nu cum ”trebuie”.
Capeți curaj și curiozitate în a te cunoaște tu pe tine însuți/însăți, pur și simplu vrei să trăiești altfel față de cum ai trăit până în acel moment. Eu personal experimentez cu plăcere acest nou început de viață, viața după 40. Îmi aduc aminte că undeva pe la 20 de ani chiar am gândit că persoanele de 40 de ani sunt bătrâne……” Ce să mai trăiești la 40 de ani?!”. Le priveam cumva cu milă că li s-a scurs viața , așa gândeam eu atunci. Azi sunt recunoscătoare că pot trăi această ” bătrânețe”, că am ocazia de a mă descoperi și a afla cine sunt cu adevărat. Probabil că mă voi întreba ”Cine sunt?!” de foarte multe ori de acum încolo, cert este că astăzi ……..SUNT ….bucuroasă că trăiesc, recunoscătoare pentru fiecare clipă din această viață, toate stările și emoțiile care mă ajută să mă definesc, să mă cunosc.
Tu…….cine ești omule?
Fi curios de tine, privește în interiorul tău și observă ce este acolo.
Din suflet pentru suflete.
Autor – Mihaela Sidău.